Mi-a murit speranta

Mi-a murit speranta, s-a intors ura... Da, ura, gandurile mele negre s-au unit si au format un scut al raului, care imi tine la distanta clipele frumoase, iar veselia mea este prizoniera tristetei mele, clipele frumoase au fost zdrobite in lacrimi cristaline. Lacrimile, ultimi soldati din acest razboi si-au pierdut curajul de a mai lupta, si sau baricadat in adancul sufletului, care nu doreste nimic altceva decat sa vada un zambet pe fata mea. Dar nu se poate, pentru ca mi-a murit speranta.
Mi-a murit speranta, a disparut? unde? astea sunt niste intrebari la care doar eu stiu raspunsul, dar nu-l pot spune, pentru ca cheia camerei in care este inchis raspunsul nu este la mine, ci la acel "cine" care mi-a luat zambetul, si a facut ce a vrut cu el. Cred ca voi muri, sunt claustrofob, numai suport sa fiu tinut inchis in mine, vreau sa ma eliberez din lanturile durerii si sa evadez, dar nu pot face asta pentru ca mi-a murit speranta.