Momenti quando adoro le parole italiane

Le parole non sono cosi facile, devi usarle con tanta attenzione perche nn si sa mai chi capisce male e chi ricerve il messaggio che tu hai voluto mandare. Come tutte le persone ho dei momenti quando nn mi sento bene e ho bisogno di parlare, ho bisogno di tirare fuori parole che mi tengono chiuso dentro.
Cosi vorrei fare io adesso, tirare fuori delle parole che mi stano proprio nella golla, e il muodo che ho pensato che sarebbe il migliore e in italiano...
Sono gia tanti giorni da quando penso qualle sarebbe il mio migliore futuro, e sempre mi blocco quando si parla della felicita... Magari il fatto che quando mi sento completamente felice devo pensare ad un problema nella maniera di nn abbituarmi tantissimo con il ben eserre...
E se nn penso io a me, chi potrebbe farlo? Nessuno, sono l`unica persona che mi puo capire intero, le altre persone sono piu per tenermi una compania, per ricordarmi che nn sono l`unica persona su quasta pianeta... Ho gia paura di sentire altri consigli, e ovviamente mi dovvrei consigliare piu che l`altro con mio cuore e magari devo anche ragionare con la testa...
Mi mancavano le parole italiane solo che vorrei usarle solo poche volte, particularmente quando mi sento vuoto dentro... Nn ho voglia di parlare italiano, nn ho voglia di sognare di nuovo in italiano, nn ho voglia di raggionare in italiano, nn ho voglia di mangiare pizza, nn voglio piu niente di cosa mi potrebbe ofrire Italia...
Perche i miei pensieri devonno essere cosi aglomerati? Perche devo fare cose che farebbereno piacere a gli altri? Perche devo essere piacevole? Perche devo cambiare sempre posti?
Adesso sto pensando a quanti momenti belli ho avuto in Italia, sono stati tanti, potrrei dire tantissimi, pero ho paura di come sarebbe li una vita, una universita, una vita "italiana"... Chissa? Magari sarebbe bello o no?
Quanto mi piace un posto, lo devo subito cambiare... 3 messi di Italia mi fa sentirmi come il mio paese e li, persone anche mi fanno capire che dovvrei ristare li... Poi viene il momento quando devo ritornare qua, dove tanti dicimo il mio paese, dovo mi sono nato... Al inizio e dificilissimo, mi sento un introsso sulla mia terra, e poi vengono i momenti che mi fanno capire che dorrei rimanere qui... E boh.. poi la solita storia, devo ritornare per altri 3 messi in Italia... E questi sono i miei anni di liceo...
Non vorrei rifare la stessa vita anche alla facolta... Voglio un po di equlibrio... E devo pensare bene prima di prendermi un impegno e scegliere la strada che mi andrebbe meglio...
Grazie parole che mi avete aiutato svotarmi!

Proces de trezire [part 4]

Îmi amintesc că în anul 2006, Ivan și-a petrecut pentru prima dată Crăciunul de unul singur, el ținea foarte mult la tradiție și își dorea foarte mult să petreacă această sărbătoare împreună cu prietenii și familia, dar din păcate nu putea. Prieteni nu mai avea, cu familia era certat, cât despre o iubită nici nu se poate vorbi. El obișnuia să iasă cu tot felul de fete pentru a-și satisfacă nevoile sexuale.
Era singur cum nu mai fusese niciodată. Partea bună era că unele localuri încă mai erau deschise și putea să își piardă timpul și în alte parți, acasă murea de unul singur.
S-a dus într-un bar care se numea, nu știu dacă încă mai e, care se numea "Caffe Arnaud" . Un bar decent, în apropierea centrului , cu o arhitectură înteresantă și cu chelneri simpatici. Când a intrat a văzut o singură masă de 2 persoane liberă.Numai bine că avea unde să se aseze și astfel nu mai era nevoit să iasă prin ger să găsească un alt local deschis.
Era plin de persoane interesante, cum îi plăcea lui să le numească. Dar era și interesat de o anumită persoană în mod particular.
La 2 mese distanță de el stătea un grup de vreo 9 persoane. Erau 3 cupluri și un cuplu de lesbiene, și domnișoara care i-a stărnit curiozitatea, era cea mai amuzată dintre toți de la masă, era imposibil după 2 aruncări de privire să nu-i identifici vocea la fiecare sunet scos.
Au trecut 2 ore de când era în acel local și se simțea din ce în ce mai îngrozit că își petrece Crăciunul de unul singur. Nici s-o abordeze pe tânăra domnișoară nu a avut curaj. Cumințica de ea nici măcar nu-l privea, era prea ocupată cu halba de bere și cu poveștile altora, care indiferent de banalitatea lor ea își descărca bucuria prin râsul ei... ciudat.
Ivan s-a hotărât să părăsească barul și să se indrepte încet spre casă, deja își plănuia seara de ajun, uitându-se la un film bun, de preferat comedie pentru a iesi un pic din starea de melancolie și mâncând niște dulciuri. S-a ridicat de la masă pentru a plăti. În fața barului când scoate banii să plătească, domnișoara se izbește de el:
- Mă scuzați, domnule! Spune cu un glas de copilă și imediat se îndreaptă către barman: Aș mai dori și eu o bere, va rog!
- Acum e rândul meu să ma scuz, domnișoară. Cred ca în secolul nostru se mai respectă și ordinea. Dacă nu mă însel eram eu să plătesc. Spuse Ivan cu o voce impunătoare.
- Nu am vrut să mă bag peste dumneavoastră, dar chiar mă grăbeam să mă întorc la masă. Și nici nu înțeleg de ce vă răstiți la mine și aveți figura asta așa posomorâtă azi, în Ajunul Crăciunului, spuse ea cu un glas supus.
- Nu contează. Plătește,ia bonul și se îndreaptă spre ușă.

Proces de trezire [part 3]

E ciudat să privești lucrurile cum se distrug încet dar sigur, mai ales când știi că nu poți face nimic. Obișnuiam să-i privesc pe Ivan și Angela cum se plimbă de mână pe coridoarele liceului. Nici unu nu avea vreo idee unde poate duce jocul lor de-a fratele și sora. Erau mereu împreună: la poartă la o țigară după ore, la cafeneaua de peste drum, la magazin, chiar dacă Angela nu mânca niciodată, îi făcea plăcere să fie cu Ivan în fiecare moment, iar el, ca un tânăr adolescent, cu un orgoliu masculin afișa mereu aceași indiferență. De multe ori erau împreună și la shopping, el nu suporta să meargă cu femei la cumpărături, vedea în asta o piedere totală și inutilă de timp, dar doar gândul că și-ar putea petrece alte 3 ore împreună cu ea îl făcea să creadă că timpul era folosit într-un scop benefic sufletului său.
Au crescut repede, parcă perioada liceului nici n-au simțit-o. Ea ajunsese ceea ce mereu își dorise. Își găsise locul exact acolo unde-și propusese, pe marile ecrane. A devenit o cântăreață cunoscută, cu o mare influență în rândul artiștilor. Concertele ei erau din cele mai bune, reușind chiar să-și lase numele și printre buzele străinilor.
El a avut mai mult probleme cu găsirea unei cariere care s-ar fi pliat pe personalitatea lui extrem de bulversantă. Deloc echilibrat, haotic, egoist , dar plin de imaginație și fantezie. S-a lăsat de facultate în anul 2, sătul de profesorii care nu-l întelegeau și de certurile cu familia. S-a hotărât să-și construiască singur o viața așa cum de mic o visase. A pornit prin a-și găsi un loc de muncă. S-a angajat într-un bar, unde nu prea era mulțumit cu salariul lui de numai 700 euro, cu toate că-i ajungeau să ducă o viață decentă, el aspira la mai multe. Un perfecționist desăvârșit!
În week-end-uri lucra ca animator într-un club, asta pentru a-și permite mai multe haine și mai mult alcool. Îi prindeau foarte bine cei 200 de euro primiți după o vineri și sâmbătă seară plină de alcool, femei, uneori și bărbați. Să nu mai pomenesc de alte sume considerabile pe care le purta în boxerii de serviciu.

Proces de trezire [part 2]

- Și? Ce s-a întâmplat mai departe?
- Nimic. M-am trezit și mi-am început ziua ca și cum nu aș fi visat nimic. Ciudat e că în toate aceste domnișoare găsesc câte o asemănare cu Angela.
- Prietene, încearcă să te obișnuiești cu ideea că Angela nu mai poate fi niciodată a ta. Au trecut deja 4 ani de când nu mai e printre noi și tu continui să te gândești la ea.
- Nici nu aș putea să n-o fac, Angela pentru mine a reprezentat echilibrul, dacă nu era ea, eu acum nu aș mai fi ceea ce sunt.
- Continui să mă uimești! Frate, fie vorba între noi, tu ai mai facut sex în acești ultimi 4 ani?
- Da, de vreo 3 ori. De 2 ori am fost beat când s-a întâmplat asta și o dată am facut-o că...
- Nu mă înteresează când, cum și cu cine. Mă interesa doar dacă ai mai făcut-o.
- Și ți-am răspuns...
- Bine, eu acum va trebui să plec, e deja 18:20 și în curând va trebui să mă prezint la interviu. Ai grija ce faci și ne auzim mâine.
Și așa Ivan a rămas din nou singur, sau parțial singur. Gândul la Angela încă îi mai ține companie. E păcat să vezi un tânăr cum se distruge din cauza pierderii primei iubiri. Nu se știe dacă nu poate s-o uite, sau doar refuză. Un lucru e cert, prietenii, familia au încercat să-l ajute să treacă peste, dar în zadar, orgoliul lui este mult prea puternic. De multe ori se oprește pe stradă și începe să-și răscolească amintirile, trăiește într-o lume unde el o controlează cu meschinărie.
El nu crede în Dumnezeu dar crede în îngeri. Credință lui a secat în momentul în care ea a plecat de lângă el. A încercat să învinovățească fiecare persoană, fiecare sentiment, fiecare mașină și asta doar pentru a nu accepta faptul că ea însăși a ales să plece de lângă el. Se simțea atât de vinovată pentru ceea ce făcea încât n-a mai avut răbdarea de a-și îndrepta greșelile.

Proces de trezire [part 1]

Se plimbau toate 3 de mână pe stradă, care mai de care mai senzuală. Una dintre ele se uita la nori cum se plimbau deasupra oașului care de mult nu mai fusese însorit, se pare că îi era dor să vadă diversele forme ale norilor cum mărșăluiesc, să le pună nume și să-și imagineze cum ar fi dacă ar putea să-i atingă.
O a două domnișoară își plimba senzuala mână de la brâu până la gură, ținea lejer o țigară între degetele ei lungi.
Cea de-a treia era mai micuță, își ascundea privirea după o pereche de ochelari cu lentile închise, pașii ei măruți și rapizi te seduceau precum gheisele. Avea o geacă de piele neagră care stătea deschisă din cauza căldurii.
Eu le priveam, mai mult de atât nici că puteam face. Pe una dintre ele o mai văzusem printr-o cafenea săptămâna trecută. Mi-o amintesc tot cu țigara-n gură. Era ciufulită și melancolică, nu privea nici în dreapta nici în stânga, era precum un robot setat pe verbul "a fuma".
Am încercat să le studiez mai detaliat, dar nu puteam, se îndepărtau de privirea mea destule de repede. M-am gândit să-mi continui drumul până nu mă vedea cineva cum stau cu capul răsucit.
În timp ce mă îndreptam spre casă îmi tot treceau prin minte cele 3 domnișoare, nu știam la care să mă gândesc mai mult, la ciudata pe care o mai văzusem, la inocenta ce își avea ocupate ambele mâini cu palmele celorlate sau la visătoarea.
Nu aveam nimic important de gândit în acel moment, așa că mi-am permis să-mi folosesc imaginația în alte scopuri. Am reușit câteva blocuri să-mi duc gândul în partea opusă a străzii, acolo unde lumea se poate bucura de parfumul domnisoarelor. Și când reușisem să-mi imaginez cum stăteam cu toate trei sub un cireș japonez mi-a sunat telefonul.

strigătul de seară

mă ascund acum
de curbele tale amețitoare
nu mai știu nici măcar să scriu
produc imagini să învăț
să fac ce nu se putea înțelege

astfel spus, mergând spre tine
am mâncat cu ochii-nchiș
posesiv am iubit baloanele
când curgeau spre noi

nu știu ce fac acum
dar știu că voi citit mai târziu
#ce faceți voi,domnișoarelor?#
și ele nimic
mergeau când soarele era aproape
de lumea noastră

dă-mi în avans iubirea,dragă
și eu o aduc cât mai aproape de noi

plâng
lacrimile alunecă încet,încet
îmi conturează mintea
nu mai am loc
așa că las pleoapele să-mi
atingă buza